Lord, You who among people come in secret, have mercy on us and put fire to the prison, shine Your love in our hearts, burn the thorns of our passions and put light in our souls. Lord, You who come in secret among people, have mercy on us, come dwell within us, together with the Father and the Holy Spirit. For the Holy Spirit prays for us with unheard sobs when our words and our minds remain powerless.
Lord, You who come in secret, have mercy on us, for we do not realise how unworthy we are and how close You are to our souls and how much we distance ourselves through our sins.
Shine your light over us so that we may see the light through Your eyes, to live forever through Your life. Our Light and our Joy, praise Thee! Amen.
Based on Father Arsenios Boca
Fathers chanting in the chapel of Our Lady Paramythia
If you want to pray for you or to donate, click here.
Mărturia Lidiei Stăniloae despre atitudinea Părintelui Stăniloae
față de Pr. Arsenie Boca
„Peste câțiva ani am mai fost odată cu tata în Munții Făgăraș. Între timp, părintele Arsenie plecase la Prislop. Tata, căruia îi ceruse sfatul, se împotrivise proiectului de a face acolo o mănăstire de maici.
Mi-aduc aminte că părintele Arsenie a venit la București în acest scop. Au discutat îndelung amândoi. Tata avea o expresie foarte severă, de puține ori îl văzusem atât de categoric. Nu era de acord. Îi spusese părintelui Arsenie că acest lucru ar putea da loc la o sumedenie de ambiguități și neînțelegeri.
„Părinte, fă o mănăstire de călugări. Ar fi foarte bine venită acolo. Adună câțiva tineri buni, serioși, și întemeiați acolo o mănăstire, cu activitate duhovnicească, cu slujbe, predici, educație religioasă. Oamenii au nevoie de așa ceva. Legați-o și de o activitate intelectuală, pe lângă cea pastorală. Sigur se găsesc călugări care vor să se dedice studiului. Se pot face traduceri, mai există atâtea manuscrise neexplorate. Poate lua naștere acolo un centru cu adevărat important de care să-ți legi numele și o lucrare spirituală, de folos pentru toată țara.”
Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi. Nici măcar atunci când mănăstirea de maici a fost desființată și el s-a stabilit împreună cu maica Zamfira la București, în casa părinților ei. L-am întâlnit odată pe stradă: civil, fără barbă. Nu mai avea nici rasa albă care-i dădea prestanță. Dacă n-ar fi fost acel chip cu trăsături prelungi, caracteristice, nu l-aș mai fi recunoscut. Nu mai era părintele Arsenie cum îl știam, cel care în tinerețe, îngenunchea în zăpadă, pe o scândură îngustă, rugându-se. Sau cel care, mai târziu, vorbea credincioșilor ce-l ascultau cu venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc eu păsărește!” Devenise o persoană anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atât.
După moartea tatei, într-o emisiune la Europa Liberă, de¬dicată personalității lui, pe lângă contribuții serioase, de un înalt nivel teologic, cum ar fi cea a părintelui Viorel Mehedințu de la Heidelberg, am auzit, spre surprinderea noastră, cuvintele unui monah bucureștean, paroh la o bisericuță centrală, Stavropoleos, care îl declara pe Stăniloae drept „ucenicul părintelui Arsenie”.
Abstracție făcând de faptul că, din punct de vedere crono¬logic, afirmația e neverosimilă, că de obicei studentul e uce¬nicul profesorului și nu invers, nimeni nu cunoaște lucrări teoretice fundamentale ale părintelui Arsenie care să-l fi determinat pe Stăniloae, oricum unul dintre marii dogmatiști ai lumii, de a se înrola în rândurile „ucenicilor” sus-numitului. Las deoparte faptul că tata nu avea suficientă „imaginație” pentru a admira pe cineva care „vorbea păsărește”, sau inten¬ționa să „se ridice la cer cu căruța de foc a Sfântului Ilie”. Dacă preacuviosul monah, de mai sus, numit pare-mi-se, Marchiș (sau Marcheș), este susceptibil la asemenea „fapte de cre¬dință”, este treaba lui. Dar simpatiile pe care le are nu-i dau dreptul de a strâmba adevărul. Ar fi mai degrabă de dorit să încerce a citi câteva pagini din opera lui Stăniloae ca să se lămurească asupra disponibilităților acestuia de a adera sau nu la anumite atitudini extravagante, câtuși de puțin în spiritul dreptei-credințe. Cine l-a cunoscut sau îi cunoaște cât de cât opera, știe că el nu a fost niciodată o persoană gata să se aflameze pentru spectaculozități ieftine și exaltări discutabile. S-a menținut ferm în cadrul învățăturii Bisericii și a pledat, dar de câte ori, pentru modestie, dreaptă socoteală, severitate a vieții monahale, conținut teologic al propovăduirii celor care, îmbrăcând haina călugărească, îmbracă odată cu ea și niște îndatoriri de viață aspră, ascetică, riguroasă, în spiritul bunei tradiții a Sfinților Părinți.
Vreau să accentuez încă o dată, cu toată răspunderea, ca una care am fost de față la aceste împrejurări, că tata a ținut mult la părintele Arsenie, atâta vreme cât acesta s-a menținut în limitele îndatoririlor de mai sus, încadrându-se strict în con¬cepțiile și prescripțiile Sfinților Părinți și ale tradiției monahale.
Și a așteptat de la el realizarea unei înnoiri, a unei înviorări a religiozității populare, în acest cadru bine conturat. Dar, de la un anumit moment, când părintele Arsenie a adoptat alt mod de a vedea lucrurile, relațiile dintre ei s-au răcit, tata nu i-a mai aprobat felul de viață, iar părintele Arsenie n-a vrut să accepte critica și observațiile tatei. Și sentimentele lui Stăniloae în urma acestei îndepărtări se pot descrie printr-un singur cuvânt: dezamăgire profundă.
La timpul cuvenit, am scris la redacția postului Europa Liberă pentru a restabili adevărul (dar de câte ori a trebuit s-o fac!). Din păcate, după cum mi s-a spus după vreo jumătate de an, scrisoarea mea n-ar fi ajuns niciodată. De mirare pentru poșta germană, care funcționează foarte bine.
De altfel nu e singura fantezie care a apărut. Diverse fețe preoțești și monahale, de la care am aștepta mai multă serio¬zitate, printre ele chiar un arhimandrit care și-a luat un doc¬torat în Grecia, bazându-se pe simpatia lor pentru senzații și false minuni, menite să zăpăcească mințile oamenilor cu „vorbiri păsărești” și „căruțe de foc”, sau alți „cunoscători” ai vieții și operei tatei, din țară și străinătate, scot din pălăria scamatorului tot felul de afirmații de felul celor de mai sus, fără a se osteni să cerceteze realitatea. De ce? Atât de puțin contează onestitatea cuvântului scris? Atât de neînsemnată e conștiința afirmării adevărului?”[…]
Lidia Stăniloae Ionescu, „Lumina faptei din lumina cuvântului — împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae”, Ed. Humanitas, 2010, pp. 233-235
Observ aici o optică unilaterală care nu ține seama de evlavia unui mase imense de oameni. Nu este de vină p. Arsenie pentru faptul că un monah l-a declarat pe p. Dumitru „ucenicul p. Arsenie”. Din bucata imensă de text reiese faptul că p. Dumitru nu a fost de acord să facă p. Arsenie o mănăstire de maici ci una de monahi. Acest lucru nu arată pe nici unul dintre ei ca greșit. Mai mult, p. Dumitru nefiind monah sau arhiereu, nu ar fi avut niciun drept să-i impună p. Arsenie o astfel de decizie, mai ales că părintele spiritual al mănăstirii urma să fie p. Arsenie. Deci din ceea ce spune dna Lidia reiese că p. Dumitru a greșit și nu p. Arsenie. Dincolo de asta, scopul monahilor nu este să „exploreze manuscrise” ci să se roage și să arate calea de urmat pentru neam prin exemplul personal.
De asemenea, socotesc că este un fapt vădit că p. Arsenie prin viața sa a revigorat mult viața duhovnicească cel puțin în Transilvania, dacă nu și mai departe, de unde și evlavia marii mase de oameni pe care o vedem în acești ani.
Unilateralitatea textului postat de dvs. arată, dincolo de necunoașterea realităților monahale și posibilitatea unei voințe nu tocmai bune.
Daniel
Mărturia Lidiei Stăniloae despre atitudinea Părintelui Stăniloae
față de Pr. Arsenie Boca
„Peste câțiva ani am mai fost odată cu tata în Munții Făgăraș. Între timp, părintele Arsenie plecase la Prislop. Tata, căruia îi ceruse sfatul, se împotrivise proiectului de a face acolo o mănăstire de maici.
Mi-aduc aminte că părintele Arsenie a venit la București în acest scop. Au discutat îndelung amândoi. Tata avea o expresie foarte severă, de puține ori îl văzusem atât de categoric. Nu era de acord. Îi spusese părintelui Arsenie că acest lucru ar putea da loc la o sumedenie de ambiguități și neînțelegeri.
„Părinte, fă o mănăstire de călugări. Ar fi foarte bine venită acolo. Adună câțiva tineri buni, serioși, și întemeiați acolo o mănăstire, cu activitate duhovnicească, cu slujbe, predici, educație religioasă. Oamenii au nevoie de așa ceva. Legați-o și de o activitate intelectuală, pe lângă cea pastorală. Sigur se găsesc călugări care vor să se dedice studiului. Se pot face traduceri, mai există atâtea manuscrise neexplorate. Poate lua naștere acolo un centru cu adevărat important de care să-ți legi numele și o lucrare spirituală, de folos pentru toată țara.”
Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi. Nici măcar atunci când mănăstirea de maici a fost desființată și el s-a stabilit împreună cu maica Zamfira la București, în casa părinților ei. L-am întâlnit odată pe stradă: civil, fără barbă. Nu mai avea nici rasa albă care-i dădea prestanță. Dacă n-ar fi fost acel chip cu trăsături prelungi, caracteristice, nu l-aș mai fi recunoscut. Nu mai era părintele Arsenie cum îl știam, cel care în tinerețe, îngenunchea în zăpadă, pe o scândură îngustă, rugându-se. Sau cel care, mai târziu, vorbea credincioșilor ce-l ascultau cu venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc eu păsărește!” Devenise o persoană anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atât.
După moartea tatei, într-o emisiune la Europa Liberă, de¬dicată personalității lui, pe lângă contribuții serioase, de un înalt nivel teologic, cum ar fi cea a părintelui Viorel Mehedințu de la Heidelberg, am auzit, spre surprinderea noastră, cuvintele unui monah bucureștean, paroh la o bisericuță centrală, Stavropoleos, care îl declara pe Stăniloae drept „ucenicul părintelui Arsenie”.
Abstracție făcând de faptul că, din punct de vedere crono¬logic, afirmația e neverosimilă, că de obicei studentul e uce¬nicul profesorului și nu invers, nimeni nu cunoaște lucrări teoretice fundamentale ale părintelui Arsenie care să-l fi determinat pe Stăniloae, oricum unul dintre marii dogmatiști ai lumii, de a se înrola în rândurile „ucenicilor” sus-numitului. Las deoparte faptul că tata nu avea suficientă „imaginație” pentru a admira pe cineva care „vorbea păsărește”, sau inten¬ționa să „se ridice la cer cu căruța de foc a Sfântului Ilie”. Dacă preacuviosul monah, de mai sus, numit pare-mi-se, Marchiș (sau Marcheș), este susceptibil la asemenea „fapte de cre¬dință”, este treaba lui. Dar simpatiile pe care le are nu-i dau dreptul de a strâmba adevărul. Ar fi mai degrabă de dorit să încerce a citi câteva pagini din opera lui Stăniloae ca să se lămurească asupra disponibilităților acestuia de a adera sau nu la anumite atitudini extravagante, câtuși de puțin în spiritul dreptei-credințe. Cine l-a cunoscut sau îi cunoaște cât de cât opera, știe că el nu a fost niciodată o persoană gata să se aflameze pentru spectaculozități ieftine și exaltări discutabile. S-a menținut ferm în cadrul învățăturii Bisericii și a pledat, dar de câte ori, pentru modestie, dreaptă socoteală, severitate a vieții monahale, conținut teologic al propovăduirii celor care, îmbrăcând haina călugărească, îmbracă odată cu ea și niște îndatoriri de viață aspră, ascetică, riguroasă, în spiritul bunei tradiții a Sfinților Părinți.
Vreau să accentuez încă o dată, cu toată răspunderea, ca una care am fost de față la aceste împrejurări, că tata a ținut mult la părintele Arsenie, atâta vreme cât acesta s-a menținut în limitele îndatoririlor de mai sus, încadrându-se strict în con¬cepțiile și prescripțiile Sfinților Părinți și ale tradiției monahale.
Și a așteptat de la el realizarea unei înnoiri, a unei înviorări a religiozității populare, în acest cadru bine conturat. Dar, de la un anumit moment, când părintele Arsenie a adoptat alt mod de a vedea lucrurile, relațiile dintre ei s-au răcit, tata nu i-a mai aprobat felul de viață, iar părintele Arsenie n-a vrut să accepte critica și observațiile tatei. Și sentimentele lui Stăniloae în urma acestei îndepărtări se pot descrie printr-un singur cuvânt: dezamăgire profundă.
La timpul cuvenit, am scris la redacția postului Europa Liberă pentru a restabili adevărul (dar de câte ori a trebuit s-o fac!). Din păcate, după cum mi s-a spus după vreo jumătate de an, scrisoarea mea n-ar fi ajuns niciodată. De mirare pentru poșta germană, care funcționează foarte bine.
De altfel nu e singura fantezie care a apărut. Diverse fețe preoțești și monahale, de la care am aștepta mai multă serio¬zitate, printre ele chiar un arhimandrit care și-a luat un doc¬torat în Grecia, bazându-se pe simpatia lor pentru senzații și false minuni, menite să zăpăcească mințile oamenilor cu „vorbiri păsărești” și „căruțe de foc”, sau alți „cunoscători” ai vieții și operei tatei, din țară și străinătate, scot din pălăria scamatorului tot felul de afirmații de felul celor de mai sus, fără a se osteni să cerceteze realitatea. De ce? Atât de puțin contează onestitatea cuvântului scris? Atât de neînsemnată e conștiința afirmării adevărului?”[…]
Lidia Stăniloae Ionescu, „Lumina faptei din lumina cuvântului — împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae”, Ed. Humanitas, 2010, pp. 233-235
Ioan Toma
Observ aici o optică unilaterală care nu ține seama de evlavia unui mase imense de oameni. Nu este de vină p. Arsenie pentru faptul că un monah l-a declarat pe p. Dumitru „ucenicul p. Arsenie”. Din bucata imensă de text reiese faptul că p. Dumitru nu a fost de acord să facă p. Arsenie o mănăstire de maici ci una de monahi. Acest lucru nu arată pe nici unul dintre ei ca greșit. Mai mult, p. Dumitru nefiind monah sau arhiereu, nu ar fi avut niciun drept să-i impună p. Arsenie o astfel de decizie, mai ales că părintele spiritual al mănăstirii urma să fie p. Arsenie. Deci din ceea ce spune dna Lidia reiese că p. Dumitru a greșit și nu p. Arsenie. Dincolo de asta, scopul monahilor nu este să „exploreze manuscrise” ci să se roage și să arate calea de urmat pentru neam prin exemplul personal.
De asemenea, socotesc că este un fapt vădit că p. Arsenie prin viața sa a revigorat mult viața duhovnicească cel puțin în Transilvania, dacă nu și mai departe, de unde și evlavia marii mase de oameni pe care o vedem în acești ani.
Unilateralitatea textului postat de dvs. arată, dincolo de necunoașterea realităților monahale și posibilitatea unei voințe nu tocmai bune.